File din istorie

Preliminariile intrării României în Război

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea marile puteri europene s-au grupat în două alianţe militare antagonice. Astfel, Republica Franceză, Imperiul Rus şi Imperiul Britanic au format Antanta Cordială, în timp ce Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Regatul Italiei au format blocul Puterilor Centrale. În felul acesta, practic cu excepţia Statelor Unite ale Americii toate celelalte mari puteri ale lumii din momentul respective erau grupate în două mari alianţe militare. Dorinţa Germaniei în special de reîmpărţire a coloniilor şi a zonelor de influenţă a accelerat cursa înarmărilor şi a escaladat tensiunile dintre adversari.

După anul 1900, era necesar numai un motiv pentru ca tensiunile să explodeze aruncând Europa într-un conflict devastator. La data de 28 iunie 1914, întreaga lume este zguduită de ştirea că un grup de naţionalişti sârbi l-a asasinat pe Franz Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, şi pe soţia acestuia, aflaţi într-o vizită la Sarajevo. Asasinii aparţineau organizaţiei teroriste sârbeşti Mâna Neagră, care era sprijinită de serviciile secrete sârbeşti.

Relaţiile dintre micul regat al Serbiei şi Imperiul Austro-Ungar erau dinainte extrem de tensionate. Serbia milita pentru unirea slavilor sud-vestici într-un regat al Iugoslaviei cu capitala la Belgrad. Anexarea de către Austro-Ungaria în 1908 a Bosniei, teritoriu considerat de Serbia că i se cuvine de drept a dus la escaladarea tensiunilor până la nefericitul asasinat. Moartea prinţului moştenitor oferea Austro-Ungariei şansa de a-şi rezolva disputele cu Regatul Sârb pe calea armelor, însă datorită faptului că sârbii erau susţinuţi de Rusia, împăratul austriac Franz Iosif a cerut ajutorul kaiserului german Wilhelm al II-lea. Acesta din urmă a susţinut Austro-Ungaria, ba chiar mai mult le-a cerut acestora să aibă o atitudine cât mai agresivă.

Un ultimatum a fost înaintat Serbiei pe 23 iulie 1914. Ţarul rus, Nicolae al II-lea, considerându-se protector al popoarelor slave mai mici ordonă mobilizarea marii armate ruse şi cere austriecilor să nu atace Serbia. Deşi sârbii au acceptat toate punctele ultimatumului cu excepţia unuia singur care aducea atingere gravă suzeranităţii Serbiei, Austro-Ungaria, ştiindu-se puternic sprijinită de Germania, le-a declarat război şi a început să-şi maseze trupele la frontieră. Oraşul Belgrad, capitala Serbiei, a fost puternic bombardat de către austro-ungari.

Din acest moment evenimentele scapă complet de sub control. Considerând mobilizarea armatei ruse drept un act de război, germanii hotorăsc să ia iniţiativa ostilităţilor. Germania declară război Rusiei pe 1 august 1914 şi Franţei pe data de 3 august 1914. Planul de campanie german, denumit şi Planul Schlieffen după numele generalului care l-a creat, prevedea un atac fulgerător contra Franţei, mizându-se pe încetineala mobilizării ruşilor din cauza vastului lor imperiu şi a căilor de comunicaţii slabe. Germania spera să scoată repede Franţa din război pentru a-şi putea mobiliza resursele contra Rusiei. Planul de atac german prevedea violarea neutralitătii Belgiei, pentru a putea ocoli fortificaţiile franceze de la frontiera franco-germană. Însă invadarea Belgiei a determinat Imperiul Britanic să declare război Germaniei pe 5 august 1914.

Dacă începutul războiului găseşte Germania şi Austro-Ungaria contra Antantei şi a celor două ţări mai mici atacate, Serbia şi Belgia, intrarea în scena ulterior a altor combatanţi va da un caracter mondial războiului. Japonia se aliază cu Antanta la 23 august 1914, iar Imperiul Otoman cu Puterile Centrale la 12 noiembrie 1914. Italia, deşi membră a Puterilor Centrale înainte de conflict, s-a declarat iniţial neutră pentru ca ulterior să se alieze cu Antanta intrând de partea acesteia în război la 23 mai 1915. Bulgaria intră în război de partea Puterilor Centrale pe 15 octombrie 1915, iar ulterior România, Statele Unite ale Americii şi Grecia se vor alătura taberei Antantei.

Încercarea Germaniei de a scoate rapid Franţa din război a eşuat în urma victoriei franceze în bătălia de pe Marna din septembrie 1914. Astfel, războiul în vest s-a transformat într-un război static, de tranşee. Atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei a fost surprinzător respins de armata sârbă, în acelaşi timp Austro-Ungaria suferind înfrângeri grele din partea Rusiei, numai intervenţia Germaniei restabilind situaţia pentru Puterile Centrale pe frontul de est. Rusia a suferit două înfrângeri grave în bătăliile de la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene. Anul 1915 a adus o schimbare în tactica germană, aceştia căutând să obţină victoria decisivă pe frontul de est. Armata rusă a suferit pierderi grele, austro-germanii cucerind întreaga Polonie, însă ruşii nu au putut fi complet înfrânţi. Serbia a fost zdrobită în toamna anului 1915 fiind prinsă ca într-un cleşte între armatele austro-germane şi Bulgaria, noul aliat al Puterilor Centrale. Retragerea sârbilor spre Marea Adriatică s-a soldat cu o catastrofă, zeci de mii de oameni murind în timpul retragerii. Numai o mică parte din armata sârba a putut fi salvată de către flota anglo-franceză şi transportaţi în insula grecească Corfu pentru refacere. Puterile Centrale au cucerit astfel Serbia, Albania şi Muntenegru, stabilind astfel o linie continuă de comunicaţii între Berlin şi Imperiul Otoman. O armata aliată a încercat să ajute Serbia debarcând la Salonic, însă intervenţia lor a fost tardivă, ei mulţumindu-se să menţină un cap de pod în sudul Peninsulei Balcanice.

România în perioada neutralităţii

Izbucnirea marelui conflict găsea Romănia condusă de către bătrânul rege Carol I, aflat la sfârşitul unei glorioase domnii de 48 de ani şi de către primul-ministru Ion I. C. Brătianu, şeful partidului naţional-liberal, aflat la guvernare.

Încă din anul 1883, România era legată printr-un tratat secret de Puterile Centrale care prevedea ajutor reciproc în cazul atacării uneia dintre părţi de către o ţară adversă. Tratatul era ţinut secret datorită majorităţii opiniei publice româneşti complet defavorabilă Austro-Ungariei. Acest lucru se datora politicii sălbatice de deznaţionalizare dusă de către unguri contra populaţiei româneşti majoritare din provincia Transilvania.

Confruntat cu cererile de intrare în război alături de ei, adresate de către împăraţii german şi austro-ungar, regale Carol I decide convocarea unei întruniri la palatul Peleş la data de 21 iulie 1914. La Consiliul de Coroană sunt invitaţi cei mai importanţi bărbaţi de stat români, membri ai celor mai importante formaţiuni politice româneşti. În timpul consiliului, regele Carol I care cerea intrarea în război alături de Puterile Centrale, mizând pe superioritatea militară germană, s-a trezit izolat, el fiind susţinut doar de către liderul conservator P. P. Carp. Restul participanţilor grupaţi în jurul primului-ministru Ion Brătianu au susţinut neutralitatea României. Datorită faptului că nu Puterile Centrale fuseseră cele atacate, partizanii neutralitătii au susţinut că Romania nu este obligată să le ofere ajutor. De altfel primul-ministru roman, conştientiza faptul că izbucnirea acestui conflict major ar putea oferi Romaniei şansa de a-şi îndeplini dezideratele naţionale. El era hotărât să intre în război doar în momentul cel mai prielnic, când combatanţii îşi vor slei forţele şi numai de partea taberei care va oferi avantaje maxime României. Afectat de Consiliul de Coroană regele Carol I se stinge din viaţă la data de 10 octombrie 1914, fiind urmat la tron de nepotul său Ferdinand I.

Deşi a căutat să menajeze suspiciunile austro-germanilor, primul ministru Ion Brătianu luase hotărârea să alăture România blocului Antantei, în condiţiile în care i se va recunoaşte dreptul de a alipi provinciile majoritar locuite de români, aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. De altfel, majoritatea opiniei publice româneşti dorea războiul şi eliberarea românilor supuşi unei crunte politici de deznaţionalizare de către maghiari. Negocierile lui Brătianu cu reprezentanţii Antantei, au fost lungi şi anevoioase mai ales datorită opoziţiei Rusiei care considera pretenţiile româneşti drept exagerate. În tot acest timp el a căutat să evite susceptibilităţile Puterilor Centrale, făcând o serie de concese economice acestora, mai ales în privinţa achiziţionării de cereale româneşti.

În cele din urmă în vara anului 1916, la 4/17 august s-a semnat tratatul de alianţă între România şi puterile Antantei. Erau de fapt două tratate: unul politic şi o convenţie militară. În schimbul obligaţiei Ropmâniei de a declara război Austro-Ungariei ni se recunoaşte dreptul de a alipi Transilvania, Bucovina şi Banatul. De asemenea ni se garanta un loc egal cu aliaţii noştri la conferinţa păcii. Convenţia militară stipula ca pentru a ajuta atacul român în Transilvania, Rusia să înceapă ofensiva în Bucovina. Pentru a împiedica Bulgaria să ne atace aliaţii se obligau să înceapă o ofensivă la Salonic, iar ruşii să trimită forţe importante pentru apărarea Dobrogiei. De asemenea Franţa şi Anglia trebuiau să aprovizioneze cu armamentul şi muniţiile necesare purtării unui război modern. După cum avea să o dovedească evenimentele, România va intra în război într-o situaţie deosebit de grea, armata sa urma să lupte pe două fronturi, în vreme ce aliaţii nu vor reuşi să îşi îndeplinească în totalitate angajamentele.

Campania din 1916

După semnarea acordurilor dintre România şi Antanta, regale Ferdinand I convoacă un nou Consiliu de Coroană în data de 14 august 1916. Este de notat faptul că ambasadorul român la Viena, Ernest Mavrocordat, trebuia să remită declaraţia României de război în aceeaşi seară, deci decizia Consiliului nu mai putea avea efecte practice. În interiorul Consiliului s-au confruntat trei opinii principale. Pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale s-a exprimat extrem de vehement P. P. Carp. Pentru menţinerea neutralităţii şi-au exprimat părerea liderii conservatori Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu. Restul participanţilor, în majoritate, au decis intrarea în război alături de Antantă.

Planul românesc de campanie, numit Ipoteza Z, prevedea înaintarea a trei armate române în Transilvania şi dispunerea uneia în rezervă de-a lungul Dunării şi în Dobrogea pentru a preveni un eventual atac al bulgarilor, aliaţi cu Puterile Centrale. România a decretat mobilizarea generală, efectivul total al armatei fiind în jur de 800 000 de oameni, grupaţi în 23 de divizii de infanterie şi 2 de cavalerie. Pe planul înzestrării, armata română începea războiul în condiţii de inferioritate. Armamentul de infanterie era inferior celui inamic, iar artileria grea, aproape inexistentă. Numărul ofiţerilor profesionişti era redus, pregătirea de război slabă, iar dotarea cu muniţii pentru ducerea unui război de durată foarte redusă. România fiind o ţară preponderant agricolă nu existau capacităţi industriale pentru producerea de muniţii în cantităţi suficiente, astfel că eram complet dependenţi de ajutorul aliaţilor. Însă materialele de război trebuiau să tranziteze vastul teritoriu al Rusiei şi încă de la început a fost imposibil ca România să primească 300 tone muniţii pe zi, aşa cum prevedea acordul cu Antanta.

Armatele I şi a II-a române au trecut Carpaţii Meridionali în Transilvania, iar Armata de Nord a forţat trecătorile Carpaţilor Orientali. Austro-Ungaria dispunea în momentul atacului de forţe inferioare în provincie, astfel că împăratul Franz Iosif a cerut ajutorul Germaniei. Deşi se spera într-o eventuală neintervenţie a Germaniei în conflict, aceasta a sărit prompt în ajutorul aliatului său, declarând război României. De pe fronturile europene au început să fie retrase trupe pentru a se constitui o armată germană în Transilvania.

Timp de două săptămâni trupele române au înaintat în teritoriul inamic, luând sub controlul lor Bazinul Petroşani, valea Oltului şi aproape toată zona secuiască. Au fost eliberate oraşele Braşov, Sfântu Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea-Ciuc şi Orşova. Trupele române au fost întâmpinate cu entuziasm şi bucurie de populaţia românească. Înaintarea românească era în faţa Sibiului, abandonat de autorităţile austro-ungare, când asupra ţării a căzut vestea dezastrului de la Turtucaia (6 septembrie 1916). În sudul ţării, o grupare germano-bulgară aflată sub comanda feldmareşalului Mackensen, a atacat şi înfrânt armata a III-a română la Turtucaia. Datorită superiorităţii artileriei grele germane o întreagă divizie română a fost distrusă, 28 000 de ofiţeri şi soldaţi au căzut prizonieri în mâinile duşmanului.

Sub impresia acestei înfrângeri, liderii militari şi politici decid întreruperea ofensivei în Transilvania pentru a se întări frontul de la sudul Dunării. Cu ajutorul ruşilor, mult mai puţin decât se prevăzuse ofensiva germano-bulgară a fost oprită în sudul Dobrogei. Se spera acum reluarea ofensivei române în Ardeal, însă cursul evenimentelor va lua o întorsătura neaşteptată.

Profitând de oprirea românilor, germanii au constituit în Transilvania o nouă armată, intitulată armata a IX-a. Comanda a primit-o unul dintre cei mai străluciţi generali germani, Erich von Falkenhayn, fost şef al Marelui Stat-Major german. Austro-Ungaria a ansamblat şi ea o armată, iar Puterile Centrale au adus pe front o formidabilă artilerie grea. În aceste condiţii generalul Falkenhayn a ordonat o contraofensivă generală în Transilvania. Armata I-a română a fost înfrântă în bătălia de la Sibiu (12-16 septembrie 1916), o contribuţie importantă la înfrângerea românilor a avut-o Corpul Alpin Bavarez, unitate special pregătită pentru lupta în munţi. Înfrângerea armatei a II-a române în bătălia de la Braşov (7-8 octombrie 1916) a determinat retragerea trupelor române din Transilvania pe linia vechii frontiere. Încercarea germanilor de a forţa pasurile montane a fost oprită de armata română într-o serie de bătălii extrem de sângeroase, la Oituz, Valea Prahovei, Pasul Bran şi Defileul Oltului. Eşuând în încercarea de a deschide cele mai scurte drumuri către capitala României, generalul Falkenhayn decide să spargă frontul românesc în sectorul cel mai slab apărat, şi anume în Defileul Jiului. Bătălia de la Jiu (28 octombrie - 4 noiembrie) a fost pierdută de armata I-a română, oraşul Târgu-Jiu fiind cucerit de germani.

Prăbuşirea apărării în Valea Jiului a deschis drumul invaziei germane în Oltenia şi Muntenia, numeroase formaţiuni militare româneşti fiind încercuite. La 21 noiembrie este ocupată Craiova, situaţia militară a României devenind deosebit de grea. Pentru salvarea Bucureştiului comandamentul armatei române decide să dea o ultima bătălie în zona Neajlov-Argeş. Înainte de delanşarea bătăliei însă, mareşalul Mackensen trece Dunărea la Zimnicea întărind astfel trupele germane care operau în Muntenia. Bătălia purtată între 29 noiembrie şi 3 decembrie s-a soldat cu victoria germanilor, guvernul român fiind nevoit să evacuieze capitala ţării şi să se mute la Iaşi. Armata română începe o retragere dezastruoasă spre Moldova, iar la data de 6 decembrie 1916 Bucureştiul este ocupat de germani. În acelaşi timp trupele ruseşti lăsate pentru apărarea Dobrogei opun o rezistenţă slabă bulgarilor, iar în urma căderii Bucureştiului se retrag spre Delta Dunării. Frontul a fost stabilizat în ianuarie 1917 în sudul Moldovei prin sosirea a numeroase trupe ruseşti.

Campania din 1917. Reorganizarea şi refacerea armatei române

Campania din 1916 s-a soldat cu un adevărat dezastru militar pentru România. Circa 250 000 de militari au fost pierduţi, dintre care 110 000 au căzut prizonieri în mâinile adversarilor. Retragerea spre Moldova a armatei şi a refugiaţilor s-a efectuat în condiţii deosebit de grele datorită iernii cumplite şi a blocării căilor de comunicaţii. De asemenea sosirea în Moldova a circa 1 milion de soldaţi ruşi grupaţi în 3 armate au secătuit puţinele resurse, astfel că cei care se retrăgeau în condiţii cumplite au găsit o ţară pustiită. Două treimi din teritoriul României a fost ocupat de Puterile Centrale. Ocupanţii au introdus au regim de jaf şi exploatare sălbatică a bogăţiilor ţării, de teroare la adresa populaţiei.

În ciuda victoriilor din 1916, Puterile Centrale nu au reuşit să scoată România din război. A devenit evident că este nevoie de o nouă campanie în 1917, astfel că Germania a fost nevoită să reţină forţe importante în sudul Moldovei fără a le putea utiliza pe alte fronturi europene.

În iarna şi primăvara anului 1917 în Moldova s-a desfăşurat o amplă activitate pentru reorganizarea armatei române şi refacerea potenţialului ei de luptă. Aceasta s-a desfăşurat în condiţii extrem de grele, când tifosul exantematic făcea ravagii în rândul civililor şi militarilor.

O contribuţie importantă la reorganizarea şi instruirea trupelor române a avut-o Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Berthelot. Cu armamentul primit de la aliaţii occidentali au fost reorganizate 2 armate cuprinzând 15 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie. Armata I-a română a fost refăcută în nordul Moldovei în timp ce armata a II-a şi-a desăvârşit reorganizarea direct pe linia frontului, în zona Vrancei. Printr-un efort al întregii naţiuni armata şi-a schimbat complet înfăţişarea. Constituită acum din mari unităţi omogene ca structură, dotare şi instruire, dispunând de armament automat modern şi de o artilerie puternică, armata română a devenit un adversar redutabil pentru Germania, aşa cum se va vedea în desfăşurarea ulterioară a operaţiilor. Soldaţii şi ofiţerii români aveau un moral foarte ridicat, hotărâţi să nu precupeţească niciun sacrificiu pentru a-şi elibera căminele cotropite de duşmani. Deşi în Moldova se aflau 3 armate ruseşti şi 2 române, revoluţia izbucnită în februarie în Rusia a dus la scăderea capacităţii de luptă a armatei ruse. Pentru viitoarele confruntări ce se anunţau decisive pentru soarta ţării, regele şi guvernul nu se puteau baza decât pe dragostea de ţară a soldaţilor-ţărani, pe hotărârea lor de a face supremul sacrificiu. În aceste condiţii, înainte de declanşarea noii campanii, regele Ferdinand I a promis la Răcăciuni introducerea votului universal şi reforma agrară.

Planurile de campanie a celor 2 adversari pentru vara anului 1917 coincideau. Marele Cartier General român a hotărât declanşarea unei ofensive secundare la Mărăşti de către armata a II-a urmată de o lovitură principală executată de armata I-a română în zona Focşani-Nămoloasa. Se spera spargerea frontului german în acest sector urmată de eliberarea Bucureştiului.

În acest timp mareşalul Mackensen, comandant al trupelor Puterilor Centrale din România, a hotărât declanşarea unei ofensive tot în sectorul Nămoloasa. În condiţiile în care Germania avea nevoie disperată de trupe pe frontul de vest, supus unei presiuni puternice de către anglo-francezi, se dorea scoaterea rapidă a României din război. De altfel raportul de forţe s-a modificat puternic în favoarea Antantei prin intrarea Statelor Unite ale Americii în război de partea sa. Şansele Germaniei de a câştiga războiul au devenit extrem de reduse, iar scoaterea rapidă a României din război a devenit o chestiune vitală în planurile Marelui Cartier General german.

Ostilităţile din vara anului 1917 au fost deschise de către armata a II-a română, condusă de generalul Alexandru Averescu, prin bătălia de la Mărăşti (24 iulie-1 august 1917). Atacând duşmanul cu bărbăţie şi curaj armata română a obţinut o strălucită victorie. Inamicul a fost înfrânt şi izgonit din depresiunea Vrancei retrăgându-se pe crestele munţilor. Deşi ofensiva de la Mărăşti trebuia coordonată cu cea de la Nămoloasa, s-a renunţat la cea din urmă datorită înfrângerile suferite de ruşi pe fronturile din Galiţia şi Bucovina. Succesul românesc de la Mărăşti a obligat şi comandamentul german să-şi revizuiască planurile. Nevoit să trimită întăriri în zona Mărăşti mareşalul Mackensen a hotărât spargerea frontului în sectorul Mărăşeşti. Simultan armata I-a austro-ungară urma să declanşeze propria sa ofensivă în zona Oituz. Apărarea satului Mărăşeşti şi a întregului front din această zonă cădea în sarcina armatei a VI-a ruse. Ea se învecina la stânga pe malul de vest al Siretului cu armata I-a romană şi la dreapta sa cu armata a II-a română. Armata a II-a română se găsea în acest moment într-o poziţie primejdioasă, având majoritatea forţelor masate în zona Mărăşti şi dispunând de trupe puţine fără rezerve în sectorul Oituz.

Luptele de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august) au fost de o violenţă extraordinară. Încă de la primele lovituri de tun germane, trupele ruseşti anarhizate şi bolşevizate şi-au părăsit poziţiile de luptă fugind în dezordine. Aceasta a obligat armata I-a română să-şi treacă trupele peste Siret pentru a ocupa poziţiile părăsite de ruşi şi a opri atacul german. Printr-un eroism extraordinar, dupa lupte extrem de grele, soldaţii români au oprit trupele germane, provocându-le mari pierderi. De asemenea în sectorul Oituz ofensiva inamicului a fost oprită după lupte crâncene. Ca urmare, planul Puterilor Centrale de a scoate România din luptă a eşuat, ambii combatanţi păstrându-şi poziţiile dinaintea marilor lupte cu mici modificări.

Însă în ciuda strălucitelor victorii româneşti, evenimentele ulterioare din Rusia soldate cu instaurarea guvernului bolşevic al lui Lenin în noiembrie 1917, au schimbat radical situaţia politică si militară. Armatele ruseşti dezorganizate au început să părăsească frontul dându-se la jafuri cumplite si atrocităţi contra populaţiei civile româneşti lipsită de orice apărare. Semnarea la Brest-Litovsk a armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale a obligat România, deşi victorioasă, să semneze la rândui armistiţiul pe 9 decembrie 1917.

Anul 1918. Pacea de la Bucureşti. Victoria Antantei şi reintrarea României în război

Anul 1918 a debutat în condiţii grele pentru România. Guvernul comunist rus a hotărât ieşirea din războiul dus contra Puterilor Centrale pentru a-şi putea consolida situaţia politică internă. La 3 martie 1918 Rusia semnează pacea de la Brest, punând România într-o situaţie fără ieşire. Încercuiţi de duşmani, având orice legătură tăiată cu aliaţii occidentali şi supuşi presiunii crescânde a Germaniei, românii vor fi nevoiţi sa înceapă la Buftea tratative pentru încheierea păcii.

La începutul lunii martie 1918 au avut loc două Consilii de Coroană care au dezbătut soarta ţării. România avea de ales între o pace umilitoare şi ocuparea întregului teritoriu al ţării de către inamic. Necesitatea salvării fiinţei statului şi a armatei au impus acceptarea păcii. S-a constituit un nou guvern, condus de filogermanul Alexandru Marghiloman care avea greaua misiune de a semna pacea.

Tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale s-a semnat la Bucureşti pe 7 mai 1918. Condiţiile impuse României au fost deosebit de grele. Dobrogea era ocupata de Puterile Centrale, României permiţându-i-se accesul la Marea Neagră de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Cadrilaterul si o parte a judeţului Constanţa erau anexate de Bulgaria. Austro-Ungaria anexa crestele Carpaţilor (circa 5600 kmp). Surplusurile de petrol şi cereale ale ţării au intrat în posesia Germaniei care şi-a instituit controlul total asupra întregii economii româneşti. Practic România devenea o colonie a Germaniei. Pacea ratificată de parlament nu a fost niciodată semnată de regele Ferdinand I.

În ciuda situaţiei dezastruoase în care se găsea statul român, datorită superiorităţii din ce în ce mai mari a Antantei, se întrezăreau raze de speranţe pentru un final fericit al războiului. Încă din ianuarie 1918 armata română a intrat în Basarabia, vechi teritoriu românesc răpit de Rusia Moldovei în 1812, aflată în stare de anarhie datorită descompunerii armatei ruse. După pacificarea acestei provincii, Sfatul Ţării a decis pe 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România. Puterile Centrale au consimţit la acest act pentru a mai atenua din asprimea tratatului pe care urmau să-l impună României. Alipirea Basarabiei la patria mamă, a prefigurat unirea celorlalte teritorii cu ţara şi crearea României Mari.

Victoriile obţinute de aliaţii occidentali în vara şi toamna anului 1918 au adus Puterile Centrale la capătul rezistenţei. Declanşarea unei ofensive aliate de proporţii la Salonic a dus la ieşirea Bulgariei din luptă. Apropierea trupelor franceze de Dunăre a avut drept efect demisia guvernului Marghiloman şi înlocuirea sa cu cabinetul generalului Constantin Coandă.

Guvernul Coandă a decretat mobilizarea generală şi a declarat tratatul de la Bucureşti drept nul şi neavenit. Pe 10 noiembrie România declara război din nou Germaniei, ultima ţară din blocul Puterilor Centrale rămasă în luptă. Concomitent trupele franceze treceau Dunărea la Giurgiu, mareşalul Mackensen ordonând trupelor germane retragerea spre Transilvania şi evacuarea Bucureştiului. A doua zi, pe 11 noiembrie, Germania semnează armistiţiul de la Compiègne, marcând sfârşitul marii conflagraţii mondiale. Sosirea regelui şi a armatei române în capitala eliberată după aproape 2 ani de ocupaţie străină s-a făcut într-un entuziasm general.

Jertfele imense şi suferinţele fără seamăn ale poporului român în Primul Război Mondial închinate cauzei nobile a întregirii naţionale nu au fost zadarnice. Actele unirii provinciilor româneşti, într-un singur stat naţional, unitar au primit prin tratatele de pace consacrarea internaţională. Poporul nostru nu a uitat şi nu va uita niciodată supremul sacrificiu făcut de martirii neamului românesc pe câmpurile de bătălie.

Bibliografie

C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;

2. Gh. I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Editura Scripta, Bucureşti, 2006;

3. V. Arachelian, Toamna pătimirii noastre, Editura RAO, Bucureşti, 2006.

File din istorie

duminică, 24 mai 2015

Mausoleul de la Mărăşeşti

Războiul pentru întregirea naţională (1916 - 1918)

Un poet-martir, căpitanul Nicolae Vulovici

duminică, 17 mai 2015

România în Primul Război Mondial